· Neue Worte · Lyrik von Daniela Scholz Crăciun

Cimitirul care crescu până în inima satului

Cimitirul crescu până în inima satului. Într-o bună zi ajunse şi casa lui Mia şi a lui Gheorghe.
"Hai să cumpărăm două locuri pentru morminte aici în faţă", spuse Mia lui Gheorghe.
"Pentru Dumnezeu femeie, de ce-am avea noi nevoie de aşa ceva acum?" răspunse Gheorghe deranjat.
"Păi ca atunci când vom muri să fim îngropaţi aici în faţa casei noastre. Imaginează-ţi, ar fi ca şi cum n-am pleca niciodată de-acasă", explică Mia.
Gheorghe căzu pe gânduri. Cuvintele Miei nu erau chiar deloc deplasate cum crezuse. După o pauză îşi privi soţia cu un gest afirmativ şi zâmbi.

Împreună merseră la primarul satului şi îi povestiră acestuia despre ce aveau ei de gând să facă. "Da ce Gheorghe, vrei cumva sa fii şi mort lângă muierea ta?" glumi primarul. Mia ştia cât de vulgar era primarul şi că impertinenţa lui nu avea graniţă aşa că nu se lăsă deloc tulburată. Era pregătită să suporte şi în plus ştia bine şi cum să obţină de la el ceea ce-şi dorea. Căci nu avea de gând sub nici o formă să plece acasă cu mâinile goale. Aşa că scoase din geantă cocoşul pe care-l tăiase dis de dimineaţă şi-l întinse primarului cu o mişcare a capului exagerat de prietenoasă. „Acesta este pentru doamna primar“, îl fixă Mia din priviri în timp ce ochii ei arătau spre cocoş.
„O, dar nu era nevoie de aşa ceva“, rosti primarul în timp ce ochii lui lacomi cântăreau deja cocoşul.

Cei doi ieşiră din primărie cu actul semnat de primar. Acum erau cu adevărat proprietarii celor două locuri de morminte. Chipul Miei strălucea de bucurie, cel al lui Gheorghe de admiraţie pentru soţia sa. Înainte de a se îndrepta spre casă, cei doi îl vizitară pe părintele din sat, primiră binecuvântarea acestuia şi aghiasmă pentru sfinţirea mormintelor.

Chiar a doua zi Mia şi Gheorghe începură treaba în cimitir. Mai întâi făcură o portiţă în gardul cimitirului faţă în faţă cu poarta casei lor şi montară o broască cu două chei. Apoi se apucară să lucreze mormintele. Săpară şi greblară pământul, desenară două dreptunghiuri de dimensiuni egale si neteziră pământul deasupra. Mia plantă lalele mov şi albe şi un copăcel de iasomie din grădina ei. La capul fiecarul mormânt puseră câte o buturugă de lemn care mai târziu urmau să fie înlocuite de crucii din marmoră cu poze celor doi. La sfârşit Gheorghe montă patru stâlpi câte unul la fiecare colţ şi înconjură mormintele cu un gard de sârmă pe care îl vopsi verde ca iarbă proaspătă.

Toată vara cât era ziua de lunga stătură Mia şi Gheorghe pe banca de lemn din faţa casei lor şi admirară cele două morminte vesele. Erau aşa de fericiţi şi mândri ca niciodată.

Anii trecură liniştiţi iar cimitirul crescu până la celălalt capăt al satului. Într-o zi te toamnă scufundată în ceaţă, după micul dejul, când cei doi se grăbiră, ca în fiecare zi, la poartă să arunce câte o privire asupra mormintelor, văzură direct la mormintele lor pe preotul satului însoţit de câţiva oameni care purtau pe umeri un sicriu.
„Dar cine a murit?“ întrebă Gheorghe. „Petru, alcolistul satului, pe care toţi l-au părăsit şi acum a fost găsit mort „ spuse preotul.
„Şi ce faceţi aici la mormintele noastre?“ vru Gheorghe să afle imediat.
„„Păi vrem să-l îngropăm aici căci nu mai e nici un alt loc liber în tot cimitirul“, răspunse preotul continuând cu ceremonia de înmormântare.
Gheorghe sări imediat prin portiţa din gardul cimitirului şi se propti între preot şi morminte, strigând: “stop, aici nu va fi nimeni înmormântat în afară de mine şi Mia mea“.
„Ah, voi sunteţi încă în viaţă. Veţi găsi voi alte locuri în altă parte când va fi să fie“, răspunse preotul uşor deranjat.
„În nici un caz“, se opuse George desfăcându-şi braţele. Preotul încercă să-l dea pe Gheorghe la o parte cu mâna. Dar acesta ripostă cu toată forţa astfel încât preotul se împiedică de gărduţul de sârmă şi căzu cu capul de un stâlp de ciment.
Doctorul, care sosi mai târziu la faţa locului, nu mai putu să facă nimic decât să constate decesul preotului.

Cimitirul crescu mai departe până când înconjură complet tot satul. Mia şi Gheorghe dispărură din acea zi cu pricina fără urmă. Sătenii au povestit că cei doi au fugit în pădurea din apropierea satului şi că acolo au fost mâncaţi de lupi. În mormintele celor doi dorm şi astăzi preotul şi alcolistul satului somnul lor de veci.