· Neue Worte · Lyrik von Daniela Scholz Crăciun

Doamne, te strig adesea cu glas încet.
Vin chiar până la uşa ta de argint
şi mă-ntorc mai tăcut.
Mi-ar plăcea să te văd la sfat cu îngerii tăi
şezând în lumină cu braţele drepte la mijloc de cer.
Dar mult prea înaltă e uşa cea de aur
ce duce la tine şi stele multe răsar pe drum.
Te strig iar la o fereastră uitată parcă deschisă de
un serafim.
Privesc pe furiş, e atât de caldă distanţa de sus.
Umbra mă vede şi trece măreaţă,
eu mă retrag mai adânc de mine.

Să nu ştii tu că eu vreau să locuiesc în casa ta?
Să nu ai un loc şi pentru mine în atâta mulţime de frunţi?
Să nu rămână şi pentru mine un pahar la masa ta?

Să nu văd şi eu ochiul tău deschis atâtor binecuvântaţi?

Doamne, te rog să suni din corn să mi se deschidă
că vin de departe cu neamul meu cu tot
şi-ţi dau tot ce am strâns cu cei zece dinari,
şi via şi smochinul,
şi nu vreau în schimb loc de cinste cu slugi,
să te văd doar pe tine, de departe măcar,
şi să gust, doar să gust, din potirul ce ştiu
că-l împarţi şi de veacuri e plin.
Dacă nu m-auzi, să nu crezi c-am să tac şi-am să plec.
Îmi voi întinde cortul lângă uşile tale şi voi trăi o viaţă
sau două, până când vei auzi, că fiul tău s-a întors.